Din nou septembrie

E singurul loc unde pot sa scriu despre asta....desi stiu ca inca o persoana va citi si va plange.Sunt 11 ani de cand urasc luna asta. Acum, ma gandesc daca durerea trece vreodata. Imi privesc baietelul si-i multumesc lui Dumnezeu pentru perfectiunea lui, dar inima-mi sangereaza. Ma intreb iar daca mi se va vindeca vreodata. Inca imi imaginez cat de inalta ar fi fost, ce ar fi spus, ce i-ar fi placut, cum as fi alintat-o si cum ar fi sunat in gurita ei cuvantul~ mama~. Ma doare orice inchipuire a momentelor pe care le-am pierdut, de care n-am avut parte. Te iubesc, ingerasul meu si nu voi inceta niciodata sa-ti duc dorul.

P.S Pentru cei care intamplator cititi aceasta postare, va rog sa nu va intristati, desi au fost momente in care am vrut sa-mi strig durerea, sa urlu. Nu pentru asta am scris-o, ci pentru ca simt macar in luna septembrie sa vorbesc (sa scriu) despre ea...Restul timpului e al lui David..

Fara politica

Acesta e mai mult un PS la cealalata postare. De ce? Pentru ca intr-o zi in care gandurile mi-au fost incalcite in politica, mi-am dat seama ca acest blog nu are culoare politica. E curat asa cum e copilul meu. Are insa culoarea roscata, a parului lui David si....ATAT.
Noapte buna tuturor sau asa cum ii spun lui David...inchideti ochii pentru ca Mos Ene sa va aseze pe pleoape petale de floare pline de vise frumoase, cu jucarii, cu multe dulciuri si multe, multe baloane colorate...

David a dansat calusarii

A trecut mult timp de cand nu am mai scris. Intre timp, David a incheiat primul lui an la gradinita. A invatat multe lucruri frumoase, si-a facut prieteni si ...a invatat sa danseze calusarii. La serbarea de sfarsit de an, aproape ca am plans de emotie cand mi-am vazut baiatul pe scena dansand. Doamne, in acele clipe mi-am dat seama ca oricate probleme am in viata, daca imi vad copilul zambind fericit, inseamna ca merita....Merita sa fac sacrificii, sa ma zbat, sa sufar, pentru ca zambetul sau imbratisarea lui David ma fac sa uit. Cand am postat pe facebook poze de la serbare am scris ca asa a aratat ziua mea perfecta si asa a fost. Copilul e acea parte frumoasa din viata care acopera tot ce e urat.
Cum a fost David la serbare? Perfect. Chiar daca s-a incurcat la poezia pe care cu doua seri inainte mi-o spusese perfect si pe care o repetam zilnic de o luna, chiar daca uita sa cante, chiar daca s-a foit continuu pe bancuta. Am savurat fiecare clipa. Minunata

Ce ne-au lovit bolile!

Nu au trecut doua luni de gradinita si David a reusit sa stea aproape jumatate din perioada acasa. Bolnav. Stiam de cand am hotarat sa-l dau la gradinita ca se va imbolnavi, pentru ca toate cunostintele asta imi spuneau: ”O sa vezi, acum! Toate bolile o sa le faca. Pregateste-te!”. Eu insa speram ca David cu sistemul lui imunitar bun sa nu ia chiar toate bolile. Ei, da! A inceput cu o raceala, banala, am spus eu, care dupa un scurt tratament acasa, mi-am trimis copilul din nou la gradi. Alte cateva zile, alta raceala, mai grava putin. Pana la urma am ajuns la doctor. Diagnosticul: bronsita. Au urmat doua zile cu temperatura mare, tuse si tot tacamul aferent acestei boli. Dar, nici nu s-a terminat bine bronsita si ne pregateam de gradi, ca pe David il dor urechile. Alt doctor, alta vizita, alta boala, alt tratament. Acum avem otita. Tineti-ne pumnii. Suntem aproape vindecati si peste cateva zile mergem la un nou control. Pe 6 decembrie, Mosul ar trebui sa ne duca la gradinita. Macar serbarea de Mos Craciun sa o prindem si noi....

P.S. Cine spune ca parintii aduc boli copiilor greseste. David a reusit sa ne imbolnaveasca pe toti din familie.

Lene de toamna

O lene de toamna, cu ploi si vantin suflet si minte. M-a apucat acum vreo doua saptamani si nu reusesc sa ma scutur de ea. Diminetile in care zgribulita il iau pe David de manuta si-l duc la gradi, intoarcerea acasa dupa aceea cu amprenta calda a manutei lui inca prezenta in causul palmei nu reusesc decat sa-mi produca o usoara zbatere a sufletului... din lene. Si totusi, de azi amintirile incep sa-mi navaleasca in suflet. Peste exact o saptamana se fac 4 ani de cand Dumnezeu a adus miracolul in viata mea. E primul an in care cred ca David va simti cu toata fiinta lui ca e ziua lui. Are pregatita o petrecere, unde altundeva daca nu la McDonald s, si sper din tot sufletul sa se distreze grozav, pentru ca si eu si Ciprian incercam sa-i oferim toate ingredientele necesare. Ce pot sa spun la ora actuala e ca eu am emotii de pe-acum.
Acum, despre gradi...David s-a obisnuit, ii place. Asta nu inseamna insa, ca nu-mi mai spune dimineata ca o sa-i fie dor de mine, iar la sfarsit de saptamana sa nu fie extrem de incantat ca ”avem doua zile libere, in care stam cu totii impreuna si nu merge nimeni la gardi sau la serviciu”. Si-a facut prieteni la gradi, cei mai multi sunt mai mari ca el. Are si un coleg cu care nu se intelege, au avut probabil ceva de impartit pentru ca acum se imbrancesc daca sunt alaturi, asa ca doamna educatoare i-a separat. Avem si doua iubiri ce se infiripa. David şi Casi, o fetita mica, blonda, care a plans chiar mai mult decat el in primele saptamani de gradi. Probabil ca aceasta suferinta i-a apropiat, pentru ca sunt prieteni buni. Cealalalta iubire este mult mai profunda. David o iubeste pe domnisoara educatoare, o tanara draguta, care ii rasfata pe copii, care-i pupa cand fac ceva bine si care ii ia in brate atunci cand sunt suparati si trebuie consolati. Este o tanara deosebita, care cred ca va ramane in memoria lui David adanc intiparita.
Din peripetiile lui David la gradi o sa revin cu alte povestiri, acum le-am aruncat pe toate, parca in viteza.

Cine alege

Uneori am impresia ca uitam sa multumim Domnului pentru toate lucrurile pe care ni le daruieste si care noua ni se par marunte. Desi uneori face niste lucruri marete, care chiar te fac sa exclami ”E miracol de la Dumnezeu”. Am vazut azi pozele cu Amelia Antoniu pe scena la primul ei spectacol dupa ce in urma cu cateva luni nimeni nu-i dadea prea multe sanse de supravietuire. E fericita, canta din nou si mai mult decat atat e gravida. Amelia a luat un virus periculos din spitalul CF 2 si a fost la un pas de moarte. Dar si-a revenit...la fel cum si-a revenit si colega ei de suferinta, Alice. Alice a fost in sala de concerte ascultand-o cantand pe soprana. Cu o suferinta enorma in ochi insa. Ei doctorii i-au taiat speranta de a putea avea un copil vreodata. Si brusc am vazut cele doua tablouri decise de Sus, ca o alegere....Amelia intr-o echipa, Alice in cealalta...Pentru ca Dumnezeu a ales...asa cum face intotdeuna!

S-a plictisit de gradi

Am inceput lupta. Toti imi spuneau ca voi trece prin asta, dar speram sa nu fie asa. David plange si nu mai vrea la gradi. S-a plictist dupa 3 zile. In seara asta a adormit plangand. Imi spune ca vrea sa stea acasa, ca nu-i place la gradi, ca e galagie, ca nu se joaca copiii cu el, ca sta doar pe scaunel, ca nu vrae sa doarma, ca ii e tare dor de mine, de tati, de bunica si...de casa. Cred ca daca vrea mai gaseste cateva argumente ca sa-mi spuna de ce nu vrea sa se duca la gradi, iar argumentele mele nu sunt credibile in mintea lui. Deocamdata rezist cu stoicism si ma gandesc daca o sa tina mult. Ma ascund de el si plang, asa cum plang si cand ma intorc dimineata singura de la gradi, dupa ce-l las pe el acolo trist si plans.

Inceput de drum

David a pornit la inceputul acestei saptamani pe un nou drum. Sau cum spune Ciprian, a intrat in sistem, cel educational as completa eu. Mai simplu spus a inceput gradinita. Prima zi a fost neinchipuit de buna. David a mers la gradi, nu a plans, a vizitat dormitorul si spalatorul cu mine de mana si apoi a plecat in clasa asa cum e el deobicei: serios. Cand m-am dus sa-l iau, doamna educatoare mi-a spus ca a fost totul bine, David era un pic emotionat si un pic trist. Asa mi s-a parut. A doua zi: dimineata nu a vrut sa se trezeasca. "Mami, mi-e somn, veau sa dom, nu veau la gadi". Pana la urma s-a trezit si am plecat. Prima zi nu s-a repetat insa, cand m-am dus sa-l iau, educatoarea mi-a spus ca plansese un pic si nu dormise. Era un pic agitat. L-am pupat, l-am strans in brate si am incercat sa-l consolez. Vorbeam cu el in timp ce-l incaltam, iar el imi spunea ca a plans pentru ca-i era dor de mine. Brusc am auzit un plans sfasietor si doi parinti disperati care nu stiau cum sa-si potoleasca plodul. O fetita din grupa lui David, care fusese linistita pana atunci, in momentul in care si-a vazut parintii a inceput sa planga in hohote. Printre suspine le spunea ca ea nu mai vrea sa vina la gradinita, ca nu vrea sa stea fara ei. De dimineata o alta fetita era adusa la gradi plangand. Mamica ei mai mult o tara, iar cand a ajuns in dreptul clasei plansul se transformase intr-o tanguire disperata. Si as putea sa mai povestesc cateva scene asemanatoare vazute in doar doua zile. Ideea e ca mi se pare ca aceasta desprindere a copilul de casa este foarte grea pentru un micut care nu intelege de ce trebuie sa se duca la gradinita si mai ales de ce sa stea asa de mult acolo si de ce mami nu poate sa stea si ea acolo. As vrea sa inteleg ce se intampla in capsorul lor, pentru ca in seara asta David mi-a spus ca nu mai vrea la gradi, ca nu intelege de ce trebuie sa mearga si maine si sa stea asa de mult acolo, fara mine. "Mami mi se face tare dor de tine. Toata ziua nu te vad". Am incercat sa-i explic de ce trebuie sa mearga si ca nu e asa mult timp mai ales ca eu stau mai mult la serviciu decat sta el la gradi...Dar vedem ce mai e maine...o alta zi de mers la gradi. A treia zi.

P.S. Si in loc de La multi ani pe care nu am apucat sa-l spun vreodata in 14 septembrie, un mesaj catre ceruri Te iubesc, ingeras! Nu te voi uita niciodata si te voi cauta in ochii fiecarei fetite ce-mi iese in cale. Joaca-te frumos acolo sus! Mami

10 lucruri minunate

Oana mi-a dat o leapsa intersanta, conditie sa primesc un premiu de la ea, sa scriu 10 lucruri care-mi plac. Cum blogul este al celor trei Lohani o sa spun lucrurile care ne plac tuturor, in ordinea in care imi vin in minte:
- sa ne plimbam in parc si sa ne jucam impreuna
- diminetile cand, inainte de a ne ridica din pat, ne privim si ne zambim (eu si David)
- zilele la tara, departe de lumea dezlantuita
- desenele animate cu Tom si Jerry
- sa discutam si sa ne inchipuim cum va fi David mare
- sa il gadilam pe David si sa-i ascultam rasul cristalin
- sa cumparam jucarii si sa-i ducem lui David ”surprize”
- sa mergem in excursii impreuna
- sa mancam pizza si inghetata (iar tati - bere)
- sa primesc flori de la baietelul meu (iar cat de emotionat este atunci cand mi le intinde ma face sa banuiesc ca si lui ii place sa-mi aduca cadouri)

Astea sunt cateva din cele mai importante nimicuri ale noastre. Poate ne spune si
Alex ce mai face Maia ca tot a cam uitat sa ne tina la curent cu descoperirile din lumea parintilor
iar Alexandra....exasperanta cerere de poze cu Patrunjel (dar vreau sa stiu ce contine lista ei).
Tudor prin mama lui, Roxana ar putea sa-si spuna preferintele, iar de la David un mesaj ”poate ne jucam si noi candva, pana sa ne dea mustata”

Liniste?

Bine ca a venit toamna si pot sa stau cu ferestra inchisa! Asta este gandul care mi-a umblat toata ziua prin cap, pentru ca ziua mea libera luata pentru a invata a fost un cosmar: cand nu se auzeau de afara manele, claxona cineva sau o mamica isi striga disperata copilul neasculator, apoi doi vecini au inceput chiar sub geamul meu (si stau la etajul doi) sa discute despre preturi, cat de grea e viata si ...iar manele. Bufnesc direct pe fereastra mea si imi strapung creierul, de data aceasta se aud dintr-o masina. Soferul, cu geamurile dschise si muzica data la maximum isi asteapta fata sa o duca la un suc unde sa asculte, probabil tot manele. Pleaca si eu ma intorc la prietenul Menger (nu conteaza cine e, dar nu a scris manele). Credeti ca acum am liniste? Tocmai asist, fara voia mea, la o discutie dintre o mama care-si roaga odorul sa vina in casa pentru ca i-a pregatit masa. El zice ca mai sta, iar ea insista. Cred ca ma duc sa-l duc eu la masa...poate asa am parte de liniste...

Vreau muzica

Astazi am realizat ca am uitat sa ascult muzica. De ceva timp lumea mea a devenit mai putin...muzicala. Cu exceptia catorva concerte la care am fost in ultimele luni, nu mai ascult muzica. Si incet, incet lumea mea a devenit mai trista, mai urata si poate mai putin sensibila. Stau si analizez de ce nu ascult mai multa muzica, indiferent de unde vine ea: pentru ca la job nu pot, nu am cum si nici dispozitia. Acasa dau cum ajung televizorul pe stiri, pentru ca daca inainte obisnuiam sa trebaluiesc prin casa pe muzica, acum ”trebuie” sa mai ascult o stire. Chiar si in masina, daca drumul dureaza mai mult, tot pe un radio cu stiri imi vine sa dau(ca sa nu ratez ceva important). Pe strada nu suport sa nu aud ce se intampla in jurul meu si sa merg cu castile pe urechi.
Nu e normal.Cred ca multi neuroni mi-au plecat deja de-acasa, suparati de-atatea stiri fara nici un pic de muzicalitate. Gata! Trebuie sa iau masuri. De-acum in fiecare zi trebuie sa-mi iau portia de muzica. Asta am hotarat, dar cand si cum fac loc muzicii in programul meu? Pentru inceput..imi cumpar (sau cineva de pe-aici vede si imi face cadou) o pereche de casti dragute (nu roz ca mi le fura Oana) si voi asculta toate melodiile puse pe facebook de altii, de prietenii si amicii mei, pentru ca de cele mai multe ori avem gusturi muzicale asemanatoare.

Ce mica-i vacanta mare!

De cateva minute mi se tot plimba prin minte versurile melodiei "Ce mica-i vacanta mare/Si ce dor mi-a fost de ea..." si chiar mi-e dor de o vacanta adevarata si nu furata, cum mi se par de cativa ani concediile de vara, in care-mi planific fiecare zi. As vrea sa pot sa ma plictisesc, macar vreo saptamana. Sa zac la tara, alaturi de David, sa ne jucam, sa ne balacim si sa ne stropim cu apa din piscina lui mica....sa fiu o femeie casnica. Cum suna asta! Vreau sa pot sa termin cartile pe care mi le-am pus deoparte pentru "atunci cand voi avea timp", sa vad toate filmele ratate, sa stau la barfa cu prietenii o zi intreaga.....si ma opresc aici, pentru ca iar imi spun frustrarile. Mai bine povestesc despre David si despre noua mea iubire, finuta mea. Cel mai recent lucru dulce pe care mi l-a spus David a fost "Mami, eu te iubesc cel mai mult pe tine, iar tu il iubesti cel mai tare pe David". Acum e la tara si in seara asta cand am vorbit la telefon mi-a explicat ca el e ocupat, face treaba cu bunu in gradina: "Nu pot mami sa stau sa vorbesc cu tine, ca bunu nu se descurca fara mine in gradina".Asa ca macar baiatul meu traieste o vacanta mare.....mare si frumoasa.

Regrete

In ultimele zile o alergie care se lipeste de mine cand ma astept mai putin imi da motive in plus de stres. De parca nu as avea oricum destule...Acum stau sa ma gandesc de ce am inceput cu alergia, pentru ca gandurile mele se cocotau sa iasa afara in cu totul alta directie, sau asa aveam impresia. As fi vrut sa povestesc despre regrete, dezamagiri si doruri. Mi-e dor de mine, de perioada in care-mi placea sa zambesc mai mult, sa-mi gasesc motive de fericire in lucruri si gesturi marunte, pe care acum incerc sa le ghicesc in persoanele de langa mine. Mi-e dor de mirosul de bebelus al lui David si regret ca nu-l voi mai simti niciodata atat de pregnant in nari si ma rascolesc dorurile mele vechi, profunde si dureroase. Acele doruri ce-mi apasa pe suflet atat de greu uneori de mi-l simt strivit ca de-o bucata enorma de beton. Ma inconjor de lucruri grele care-mi apasa retina mai tare decat multe alte lucruri frumoase din care m-as putea hrani. De ce sunt trista? Pentru ca in ultimele zile am vazut cum viata se schimba intr-o clipa si cat de "deasa" este suferinta. Trei femei au ajuns la spital pentru cateva zile, una era gravida in 7 luni si se gandea probabil in fiecare clipa cum va arata fetita ei. Acum este intr-un cosciug alaturi de bebelusul ei, iar de maine vor fi impreuna, ingropate pentru vecie. O alta femeie era insarcinata in doar cateva luni si a ajuns la spital pentru serclaj...Isi dorea cu disperare copilul, acum daca va supravietui, a pierdut orice sansa de a deveni mama. Plang si regret. Regret ca nu reusesc sa inteleg de ce trebuie sa se intample astfel de tragedii. Poate ca daca as intelege nu ar mai durea atat de tare...sau poate ca da.

1 mai?

Desi am crescut si mi-am petrecut adolescenta in anii comunisti, 1 mai nu are in sufletul meu nici o rezonanta...nici de rau, nici de frumos. Nimic. Asa ca nu inteleg de ce ar fi trebuit ca sambata sa merg la mare, sa sarbatoresc altfel decat sambata trecuta sau decat cea viitoare...Asa ca nu am iesit din programul normal al unui weekend petrecut cu David in Bucuresti: cumparaturi si plimbari in parc cu bicicleta. A fost insa o exceptie: am mancat de la pachetel, iar David a fost tare incantat sa manance pe banca. Oricum, noua noastra incantare este noua bicicleta...”de baiat mare” asa cum ii place lui David sa spuna. Or sa vina si pozele in curand

Iepurasul bogat de Paste

Nu mai tin minte ce imi doream cand eram mica de la Iepuras...dar cred ca ceva simbolic...poate niste dulciuri. David are insa o lista intreaga, iar la nici unul din puncte nu are trecute dulciuri, pentru ca alea crede ca trebuie sa vina oricum. David vrea soricei care se joaca prin labirint, dinozauri "tebuie sa fie vezi" (adica verzi) si sa faca oua, si un robot care se transforma. Toate sunt reclame pe Disney si costa foooarte mult. Iar ceea ce este si mai grav este ca David se plictiseste in 2-3 zile de aceste jucarii. Pot sa fac o petitie pentru interzicerea reclamelor la jucarii?

Nu e o poveste trista

"Mami, am fost la tataie si i-am dus bomboane". Asa probabil mi-ar fi spus David azi daca bunicul meu, tataie cum ii spuneam toti, nepoti sau stranepoti, ar mai fi trait. Tataie insa de o saptamana nu mai este printre noi. Am promis ca nu o sa scriu prea des lucruri triste aici, dar povestea lui tataie nu e trista, pentru ca bunicul meu a trait 84 de ani ca un copil rasfatat al familiei. A avut o poveste de viata ce pare desprinsa din romanele pe care le citeam in copilarie si care m-au marcat. S-a nascut in familia unor mici industriasi din Ploiesti care a trecut printr-un sir de tragedii care au lasat semne adanci. Primii doi copii le-au murit de mici de tuse convulsiva, a treia o fata, despre care toata lumea spunea ca era foarte frumoasa si firava ca un inger, a murit la 21 de ani de TBC. Bunicul meu avea doar 9 ani atunci, iar mama lui, disperata, a hotarat sa-l protejeze cu orice pret pentru a nu-l pierde si pe el. A fost tinut in puf, nu a fost dat prea mult la scoala, ca sa nu-l "epuizeze" invatatul. Cand a venit vremea insuratoarei, mama lui a luat la colindat satele in cautarea unei fecioare de la tara, cu sange proaspat, cu bani si de familie buna, pe care sa o faca fata de oras. Bunica mea avea 16 ani, era fata de primar, orfana de mama.A fost tocmita de sotie mai ceva ca in Ciuleandra, pentru ca ea si-a vazut sotul cand parintii batusera deja palma. S-au casatorit, au avut patru fete impreuna si o casnicie de 61 de ani. Tataie a reusit apoi, pe fiecare pe rand, sa ne faca sa-l rasfatam. Era frumos, sensibil si primea orice cadou cu o bucurie pe care noi, adultii o pierdem imediat ce trecem granita copilariei. Cand eram mica, tin minte ca oriunde ma duceam trebuia sa iau un cadou pentru tataie. Era o bucurie sa-i vad fata cand ii dadeam cadoul. Dar nu eram doar eu asa, toata lumea ii facea cadouri. David, cat e el de mic, cand ii spuneam ca mergem la tataie, se ducea si lua o bomboana sau un biscuite ca sa aiba sa-i dea lui. E un lucru inexplicabil pentru ca nu tin minte ca el sa fi cerut aceste mici atentii. E curios cum vremurile au trecut peste tataie fara sa-l atinga. Comunistii l-au considerat ghiabur si i-au luat averea, lasandu-i doar casa in care a locuit toata viata. A fost apoi obligat sa se angajeze, pentru ca altfel era considerat trantor (nu mai stiu excat care era termenul folosit de comunisti pentru cei care nu lucrau). Dar de fiecare data altcineva se agita pentru el, in tinerete sotia, apoi si fetele lui. El trecea peste toate acestea fara sa-i pese. nu l-am auzit certandu-se sau jignind pe cineva. De la el am invatat sa apreciez lucrurile marunte, cum trebuie bauta elegant o cafea (in cescute mici, fierbinte si savurata). Pentru mine, saptamana trecuta a murit nu doar tataie, ci si ultimul boier al familiei mele. Sunt convinsa ca acolo, in ceruri ii invata pe ingeri sa bea elegant cafeaua.

Zapada pentru suflet

Astazi a nins toata ziua si a reusit sa impatureasca Bucurestiul asta gri si imbacsit intr-un alb stralucitor. Mai bine e ca am senzatia ca zapada a cazut si peste sufletul meu si desi senzatia ar fi fost normal sa fie de rece, a reusit sa-l incalzeasca.
-Iubesc zapada asta pentru ca mi-a dat curajul sa-i spun ”Bun venit!” Stefaniei, finuta mea micuta, care s-a grabit sa vina pe lume prea firava pentru o existenta zbuciumata ca a noastra. Simt ca zapada asta ii va da putere sa lupte, sa vrea sa ramana aici cu noi, sa fie rasfatata si iubita, sa traiasca dezamagirile si tristetile inscrise in destinul ei.
- Iubesc zapada pentru ca ma ajuta sa-i spun ”La multi ani!” sotului meu, pe care-l invidiez ca nu a uitat sa-si doreasca si sa se bucure ca un copil, si peste care anii au trecut frumos, fara sa-i altereze simturile si mintea. Imi doresc sa ramana asa, iar peste zeci de ani, sa poata sa fie pentru mine aceeasi persoana care stie sa vada si ochiul care plange si cel care rade. Imi doresc ca sentimentele noastre sa fie neschimbate si sa stim sa facem dezastre din nimicuri si sa trecem sprijinindu-ne unul de altul peste marile greutati, pentru ca asta e farmecul casniciei noastre.
- Iubesc zapada care-l face fericit pe David, care daca ar fi putut ar fi stat azi toata ziua afara fara sa-i pese de frig. Abia astept ca sambata sa mergem la sanius si sa facem ingeri in zapada.

In cutia cu amintiri

Am o pofta nebuna sa rascolesc in cutia cu amintiri, sa privesc fotografiile mai vechi sau mai noi si sa retraiesc clipele minunate imortalizate in ele. Nu stiu de ce, pentru ca nu am nici un motiv anume ca sa ma intorc in trecut tocmai acum. Sau poate ca am, pentru ca in ultima vreme am fost prea ancorata in prezent (in politica, in criza, in problemele celor de langa mine) si mintea mea simte nevoia unei evadari. Eu si Ciprian obisnuiam sa luam o pauza de visare: sa imprastiem fotografiile pe masa, sa ne distram uitandu-ne la ele si sa ne amintim momentele in care au fost facute.. Nu am mai facut asta de mult, poate si pentru ca pozele noastre din ultima perioada nu mai sunt pe hartie. Si asta e rau, pentru ca au alt farmec asa, decat sa le privesti in calculator.
Oh, ce ocupati am devenit! Cand ne facem timp sa visam cu ochii larg deschisi?

Ferma virtuala si Facebook

Nu cred ca exista cineva care sa nu se fi gandit in copilarie cum va arata viitorul. Eu tin minte ca in clasele primare (care erau prin anii 80) ma tot gandeam cum va fi in anul 2000 si il vedeam ca in filmele SF: transportul cu mici navete spatiale (fara probleme cu locul de parcare si blocaje in trafic), mancarea inlocuita cu pastile (si nu cu chimicale si E-uri)...si lista ar putea continua. Daca insa cineva mi-ar fi aratat "minunea" anului 2009 - Facebook - as fi fost mai socata decat daca mi-ar fi aratat cine stie ce robot sofisticat. Si atunci ma intreb nu cumva ne-am plictisit prea tare de acest secol daca am ajuns sa ne jucam pe internet jocuri simple cum ar fi o ferma virtuala, un acvariu cu pestisori sau o cafenea. Nu sunt nici macar complicate, nu implica strategie sau cine stie ce talent. E socant cum multi dintre noi (si asta ma implica si pe mine) stam si pierdem timp dand click si culegand sau plantand niste floarea soarelui sau alte plante. Daca fac un calcul, cam 10 minute pe zi pierd pe Facebook...uneori mai mult. De ce ne-au prins atat de tare niste joculete stupide? Iata o intrebare la care eu nu am raspuns.

David, iubirea mea

Cata iubire poate sa incapa intr-un parinte pentru copilul lui? Cine nu are copil nu poate decat sa-si imagineze, dar ca sa va faceti o idee: oricat de mare credeti ca e aceasta iubire, inmultiti-o cu 10 la un milion. Pot sa spun ca sunt momente in care il privesc pe David si incepe sa ma doare pieptul si sa ma ia ameteala, pentru ca dragostea pentru el imi inunda venele. Cred ca in momentele acelea daca ma tai, nu curge sange, ci se revarsa valuri de iubire. Zilele trecute ma gandeam ca acum il iubesc mai mult ca acum un an, cand sunt sigura ca il iubeam mai mult decat atunci cand l-am vazut pentru prima data, in maternitate, adus de asistenta care mi l-a pus in brate. Imi bantuie prin cap o idee, pana cand sau cat o sa creasca dragostea asta pentru el. O sa-l iubesc mai mult atunci cand va fi aproape barbat, cu vocea in schimbare, cu cosuri pe fata si purtand 40 (sau mai mult) la picior? Mai mult decat acum cand miroase a pui, mai mult decat acum cand il vad cum isi tuguie buzele in incercarea de a rosti corect cuvinte care contin literele s si r, mai mult decat acum cand imi prinde cu mainile lui mici fata ca sa ma pupe si apoi ma priveste in ochi si-mi spune ”te iubec, mami!”? Probabil ca da, pentru ca asta insemna iubirea de mama.

P.S Pentru toate prietenele mele care se mai gandesc inca daca sa faca un copil: Nu mai stati pe ganduri, nu o sa regretati niciodata nimic din ceea ce credeti acum ca veti pierde din momentul in care deveniti mame. Iar orice clipa petrecuta alaturi de copilas sterge cu buretele zile de munca, nervi de birou si stresuri legate de bani.
Pentru cei care imi stiu povestile si cat de greu mi-a fost sa-l am pe David, va spun doar atat: daca as putea, maine as lua-o de la capat pentru a avea inca un copil