Din nou septembrie

E singurul loc unde pot sa scriu despre asta....desi stiu ca inca o persoana va citi si va plange.Sunt 11 ani de cand urasc luna asta. Acum, ma gandesc daca durerea trece vreodata. Imi privesc baietelul si-i multumesc lui Dumnezeu pentru perfectiunea lui, dar inima-mi sangereaza. Ma intreb iar daca mi se va vindeca vreodata. Inca imi imaginez cat de inalta ar fi fost, ce ar fi spus, ce i-ar fi placut, cum as fi alintat-o si cum ar fi sunat in gurita ei cuvantul~ mama~. Ma doare orice inchipuire a momentelor pe care le-am pierdut, de care n-am avut parte. Te iubesc, ingerasul meu si nu voi inceta niciodata sa-ti duc dorul.

P.S Pentru cei care intamplator cititi aceasta postare, va rog sa nu va intristati, desi au fost momente in care am vrut sa-mi strig durerea, sa urlu. Nu pentru asta am scris-o, ci pentru ca simt macar in luna septembrie sa vorbesc (sa scriu) despre ea...Restul timpului e al lui David..