marți, 8 septembrie 2009
E luna mea dureroasa
Din pacate, acesta este doar un exercitiu de imaginatie dureros. Fetita mea care pe 14 septembrie ar fi implinit 9 ani e in ceruri. Imi place sa spun ca Dumnezeu a iubit-o atat de mult incat a vrut-o la el. Micuta mea nu a cunoscut lumea asta decat pentru...o secunda, insa in amintirea noastra va trai atat cat vom exista si noi.
P. S. De aceea urasc luna septembrie, pentru ca acum 9 ani, intr-un septembrie am invatat ce inseamna durerea adevarata, cum lacrimile se pot usca inainte sa tasneasca din ochiii care doreau sa se inchida pentru totdeauna si cum visele se pot spulbera...intr-o secunda. De atunci, am reinvatat sa iubesc, sa sper si sa-i multumesc lui Dumnezeu, dar tot urasc luna septembrie.
Un altfel de P.S. Cineva mi-a spus azi, dupa ce a citit postarea mea, ca de ce fac asta, ca sunt masochista. Nu e adevarat. De fiecare data cand ma gandesc la micuta mea imi dau seama ca sunt o persoana puternica si ii multumesc lui Dumnezeu pentru minunea din viata mea, care se numeste David. Dar, fetita mea va fi totdeauna in sufletul si mintea mea si cred ca orice mama care a pierdut un copil nu se poate abtine sa se gandeasca ce ar fi facut si cum ar fi decurs viata micutului ei. Este un lucru normal, pe care cred ca poate sa-l inteleaga doar cineva care a pierdut pe cineva foarte drag. Mi-aduc aminte de o intamplare de-acum cateva luni, cand am intalnit o femeie imbracata cu un tricou pe care avea imprimat poza unui bebelus. Am zambit cand am vazut haioasa bluza, dar zambetul mi-a inghetat pe buze, cand mi-a spus ca si-a luat baiatul cu ea la plimbare. Murise la doar doua luni, iar in ziua aceea ar fi implinit sase luni.
luni, 7 septembrie 2009
Despre roscati...
P.S. Si toamna este roscata (sic), dar nu-mi place! Iar luna septembrie e trista. Dar despre tristeturile mele de septembrie, alta data.
marți, 1 septembrie 2009
Cineva mai mic ca mine!
Ea e Cora, verisoara lui David. Duminica s-au intalnit pentru prima data pentru ca ea s-a nascut departe, peste mari si tari, tocmai in Canada. S-au placut insa tare mult. Cora a zambit la David, iar el i-a studiat piciorusele cu o atentie sporita. A gadilat-o mult in talpa pentru ca-i placea cum ea isi tragea piciorului...putintel doar pentru ca si ei ii placea sa fie gadilata. La final, David a tras o concluzie clara...ca vrea si el s-o tina in brate, iar cand a luat-o in brate a strans-o cu toata forta lui (pacat ca nu am surprins momentul). Apoi a plecat multumit la jocul lui cu copiii mai mari, pentru ca s-a distrat destul cu bebele.
P.S. Azi baiatul meu mi-a spus ca vrea sa mearga la scoala. Uau, ce viteza are, mi-am spus. Si eu care inca ma mai gandesc daca sa-l dau anul asta la gradinita.