E luna mea dureroasa

E mica, cu o fata rotunda si ochi mari, caprui ca ai mei. Se priveste in oglinda in timp ce-si strange in coada, la spate o claie de par cret, la fel ca cel al tatalui ei. Se intoarce brusc pentru ca ma vede in usa cum stau si o admir. Imi zambeste si se intoarce apoi sa se admire din nou in oglinda si sa-si prinda o bucla rebela. E imbracata in sarafanul cumparat pentru scoala care incepe peste cateva zile. E fericita pentru ca de ziua ei, pe 14 septembrie, incepe si scoala. Se va intalni din nou cu prietenii si vom sta din nou seara sa facem lectii impreuna si sa o ascult cum povesteste cu patos toate intamplarile de la scoala. Acum insa, in timp ce-si alege ciorapii pe care-i va incalta luni, se gandeste la surprizele pe care stie ca i le pregatim in fiecare an de ziua ei si, ca de fiecare data, a incercat sa ma traga de limba sa afle ce cadou i-am luat. Nu a aflat nici de data aceasta. O privesc si ochii mi se umplu de lacrimi vazand cat de mare a crescut si cat de frumoasa e.

Din pacate, acesta este doar un exercitiu de imaginatie dureros. Fetita mea care pe 14 septembrie ar fi implinit 9 ani e in ceruri. Imi place sa spun ca Dumnezeu a iubit-o atat de mult incat a vrut-o la el. Micuta mea nu a cunoscut lumea asta decat pentru...o secunda, insa in amintirea noastra va trai atat cat vom exista si noi.

P. S. De aceea urasc luna septembrie, pentru ca acum 9 ani, intr-un septembrie am invatat ce inseamna durerea adevarata, cum lacrimile se pot usca inainte sa tasneasca din ochiii care doreau sa se inchida pentru totdeauna si cum visele se pot spulbera...intr-o secunda. De atunci, am reinvatat sa iubesc, sa sper si sa-i multumesc lui Dumnezeu, dar tot urasc luna septembrie.

Un altfel de P.S. Cineva mi-a spus azi, dupa ce a citit postarea mea, ca de ce fac asta, ca sunt masochista. Nu e adevarat. De fiecare data cand ma gandesc la micuta mea imi dau seama ca sunt o persoana puternica si ii multumesc lui Dumnezeu pentru minunea din viata mea, care se numeste David. Dar, fetita mea va fi totdeauna in sufletul si mintea mea si cred ca orice mama care a pierdut un copil nu se poate abtine sa se gandeasca ce ar fi facut si cum ar fi decurs viata micutului ei. Este un lucru normal, pe care cred ca poate sa-l inteleaga doar cineva care a pierdut pe cineva foarte drag. Mi-aduc aminte de o intamplare de-acum cateva luni, cand am intalnit o femeie imbracata cu un tricou pe care avea imprimat poza unui bebelus. Am zambit cand am vazut haioasa bluza, dar zambetul mi-a inghetat pe buze, cand mi-a spus ca si-a luat baiatul cu ea la plimbare. Murise la doar doua luni, iar in ziua aceea ar fi implinit sase luni.