Nasterea lui David povestita de mama

El e David la o ora de la nastere.....

Alex m-a provocat si am simtit nevoia sa scriu si eu povestea nasterii micutului meu. Desi au trecut doi ani si jumatate de atunci, amintirile au ramas aproape intacte. Multumesc Alex pentru idee...

David e copilul pe care l-am visat in fiecare noapte din toamna anului 2000 pana in 28 octombrie 2006. In acea dimineata visul a capatat un chip: mic, extrem de mic, delicat si roscovan.
Cred ca stia ca il astept cu nerabdare, pentru ca s-a grabit sa vina pe lume cu patru saptamani mai devreme decat ar fi trebuit. Era sambata dimineata, la ora 5.00 cand l-am trezit pe Ciprian spunandu-i ca mi s-a rupt apa, iar sotul meu, in stilul caracteristic, m-a intrebat ”unde curge apa”. Credea ca s-a spart o teava de apa de la baie. Cand a inteles despre ce e vorba, s-a dezmeticit brusc. Ne-am imbracat in viteza, am luat ”geanta de spital”, pregatita de cateva luni si am pornit spre spital. L-am sunat intre timp pe doctor, care mi-a spus sa stau linistita ca ajunge la spital, pe mama, care era la Ploiesti, si pe prietena mea Monica, care m-a insotit la fiecare vizita la doctor in toata sarcina si fara de care nu aveam curaj sa ajung la spital.
In doar cateva minute eram deja pe holurile spitalului, plimbandu-ma in camasa de noapte si cu o infirmiera dupa mine, care stergea de zor lichidul care tot curgea din mine. In asteptarea doctorului, gandurile se inghesuiau sa iasa din capul meu, prea plin de ingrijorare. Aveam senzatia ca doctorul nu o sa vina. Stateam cu fisa medicala in mana asteptand sa intru in sala de operatie. Din cand in cand se deschidea usa care dadea in holul in care statea Ciprian si il vedeam parca din ce in ce mai ingrijorat. Intr-un final au aparut doua asistente, care m-au chemat in sala. M-au intins pe masa. A intrat apoi doctorul anestezist, care si-a pregatit in perfuzia pe care mi-a bagat-o in brat, diverse solutii, ca un cocktail. Doctorul meu si asistentul lui au intrat si ei in sala. Mi-au zambit, mi-au spus ca totul va fi bine. O muzica in surdina si capetele medicilor care aranjau ceraceafuri peste mine este ultimul lucru pe care mi-l amintesc, pentru ca deja efectul gazului din masca ce-mi fusese pusa pe fata isi facuse efectul.
M-am trezit! Eram deja intr-un salon, imi era tare rau, ma dureau toate si nu reuseam sa deschid ochii. La capul meu erau doua femei, care se miscau sistematic si spuneau ceva. Vorbeau oare cu mine? Intr-un final am reusit sa inteleg ce spuneau. ”Felicitari, doamna, aveti un baietel frumos si sanatos”. Am inceput sa plang.
Pe David l-am vazut a doua zi. Ciprian il filmase si mi l-a aratat inca de cand eram la terapie intensiva, dar nu-l atinsesem, nu-l luasem in brate. Cand mi l-a adus asistenta, abia am reusit sa ma abtin sa nu plang din nou. Ma uitam la bucatica aceea de om si nu-mi venea sa cred ca e al meu. Mi se parea ireal de frumos. A fost momentul in care am stiut sigur ca Dumnezeu ma iubeste! De atunci, in fiecare zi ii multumesc pentru aceasta iubire.

P.S. Nu pot sa scriu despre povestea nasterii lui David fara sa o amintesc pe fetita mea –ingeras, care nu a apucat sa vada aceasta lume. Sa nu uiti niciodata, David, ca ai o surioara ingeras care te va proteja intotdeauna, asa cum de acolo de sus i-a dat putere si mamei tale sa treaca peste toate greutatile. Nu te voi uita niciodata, fetita mea-ingeras!