Ce mai spune David

Sunt luni bune de cand David ma uimeste aproape de fiecare data cand deschide gura. Nu numai ca se chinuie sa spuna fraze intregi, dar are niste replici, pe care, sincer, nu stiu de unde le scoate. Cea mai recenta e de seara trecuta, cand a fost pedepsit sa stea la colt (aceasta este formula agreata de amandoi parintii pentru pedepsirea copilului) si pentru ca vedea ca nu are sanse sa scape doar cu lacrimi si cu replica ”Acum sunt cuminte”, a inceput sa se jeleasca ”Eu cred ca mor aici”. Va inchipuiti probabil ca nu m-am putut abtine si am bufnit in ras (stiu ca nu e bine). Intrebarea e unde a auzit David propozitia asta si cum a facut el legatura ca e ceva rau si ca pe mine ma inmoaie asa?

P.S. Am uitat sa spun ca baiatul meu a stabilit deja ce vrea de la mos Craciun: o trotineta. E primul an in care stie cine e Mosul si il asteapta cu cadouri. Anul trecut nu a inteles decat ca a primit multe cadouri. Abia astept Craciunul!

David calareste

Ferma virtuala si Facebook

Nu cred ca exista cineva care sa nu se fi gandit in copilarie cum va arata viitorul. Eu tin minte ca in clasele primare (care erau prin anii 80) ma tot gandeam cum va fi in anul 2000 si il vedeam ca in filmele SF: transportul cu mici navete spatiale (fara probleme cu locul de parcare si blocaje in trafic), mancarea inlocuita cu pastile (si nu cu chimicale si E-uri)...si lista ar putea continua. Daca insa cineva mi-ar fi aratat "minunea" anului 2009 - Facebook - as fi fost mai socata decat daca mi-ar fi aratat cine stie ce robot sofisticat. Si atunci ma intreb nu cumva ne-am plictisit prea tare de acest secol daca am ajuns sa ne jucam pe internet jocuri simple cum ar fi o ferma virtuala, un acvariu cu pestisori sau o cafenea. Nu sunt nici macar complicate, nu implica strategie sau cine stie ce talent. E socant cum multi dintre noi (si asta ma implica si pe mine) stam si pierdem timp dand click si culegand sau plantand niste floarea soarelui sau alte plante. Daca fac un calcul, cam 10 minute pe zi pierd pe Facebook...uneori mai mult. De ce ne-au prins atat de tare niste joculete stupide? Iata o intrebare la care eu nu am raspuns.

David, iubirea mea

Cata iubire poate sa incapa intr-un parinte pentru copilul lui? Cine nu are copil nu poate decat sa-si imagineze, dar ca sa va faceti o idee: oricat de mare credeti ca e aceasta iubire, inmultiti-o cu 10 la un milion. Pot sa spun ca sunt momente in care il privesc pe David si incepe sa ma doare pieptul si sa ma ia ameteala, pentru ca dragostea pentru el imi inunda venele. Cred ca in momentele acelea daca ma tai, nu curge sange, ci se revarsa valuri de iubire. Zilele trecute ma gandeam ca acum il iubesc mai mult ca acum un an, cand sunt sigura ca il iubeam mai mult decat atunci cand l-am vazut pentru prima data, in maternitate, adus de asistenta care mi l-a pus in brate. Imi bantuie prin cap o idee, pana cand sau cat o sa creasca dragostea asta pentru el. O sa-l iubesc mai mult atunci cand va fi aproape barbat, cu vocea in schimbare, cu cosuri pe fata si purtand 40 (sau mai mult) la picior? Mai mult decat acum cand miroase a pui, mai mult decat acum cand il vad cum isi tuguie buzele in incercarea de a rosti corect cuvinte care contin literele s si r, mai mult decat acum cand imi prinde cu mainile lui mici fata ca sa ma pupe si apoi ma priveste in ochi si-mi spune ”te iubec, mami!”? Probabil ca da, pentru ca asta insemna iubirea de mama.

P.S Pentru toate prietenele mele care se mai gandesc inca daca sa faca un copil: Nu mai stati pe ganduri, nu o sa regretati niciodata nimic din ceea ce credeti acum ca veti pierde din momentul in care deveniti mame. Iar orice clipa petrecuta alaturi de copilas sterge cu buretele zile de munca, nervi de birou si stresuri legate de bani.
Pentru cei care imi stiu povestile si cat de greu mi-a fost sa-l am pe David, va spun doar atat: daca as putea, maine as lua-o de la capat pentru a avea inca un copil

Sunt un sofer genial

Trebuie sa recunoasteti ca arat ca un adevarat pilot de Formula 1, iar tati doar ma incurca.

E luna mea dureroasa

E mica, cu o fata rotunda si ochi mari, caprui ca ai mei. Se priveste in oglinda in timp ce-si strange in coada, la spate o claie de par cret, la fel ca cel al tatalui ei. Se intoarce brusc pentru ca ma vede in usa cum stau si o admir. Imi zambeste si se intoarce apoi sa se admire din nou in oglinda si sa-si prinda o bucla rebela. E imbracata in sarafanul cumparat pentru scoala care incepe peste cateva zile. E fericita pentru ca de ziua ei, pe 14 septembrie, incepe si scoala. Se va intalni din nou cu prietenii si vom sta din nou seara sa facem lectii impreuna si sa o ascult cum povesteste cu patos toate intamplarile de la scoala. Acum insa, in timp ce-si alege ciorapii pe care-i va incalta luni, se gandeste la surprizele pe care stie ca i le pregatim in fiecare an de ziua ei si, ca de fiecare data, a incercat sa ma traga de limba sa afle ce cadou i-am luat. Nu a aflat nici de data aceasta. O privesc si ochii mi se umplu de lacrimi vazand cat de mare a crescut si cat de frumoasa e.

Din pacate, acesta este doar un exercitiu de imaginatie dureros. Fetita mea care pe 14 septembrie ar fi implinit 9 ani e in ceruri. Imi place sa spun ca Dumnezeu a iubit-o atat de mult incat a vrut-o la el. Micuta mea nu a cunoscut lumea asta decat pentru...o secunda, insa in amintirea noastra va trai atat cat vom exista si noi.

P. S. De aceea urasc luna septembrie, pentru ca acum 9 ani, intr-un septembrie am invatat ce inseamna durerea adevarata, cum lacrimile se pot usca inainte sa tasneasca din ochiii care doreau sa se inchida pentru totdeauna si cum visele se pot spulbera...intr-o secunda. De atunci, am reinvatat sa iubesc, sa sper si sa-i multumesc lui Dumnezeu, dar tot urasc luna septembrie.

Un altfel de P.S. Cineva mi-a spus azi, dupa ce a citit postarea mea, ca de ce fac asta, ca sunt masochista. Nu e adevarat. De fiecare data cand ma gandesc la micuta mea imi dau seama ca sunt o persoana puternica si ii multumesc lui Dumnezeu pentru minunea din viata mea, care se numeste David. Dar, fetita mea va fi totdeauna in sufletul si mintea mea si cred ca orice mama care a pierdut un copil nu se poate abtine sa se gandeasca ce ar fi facut si cum ar fi decurs viata micutului ei. Este un lucru normal, pe care cred ca poate sa-l inteleaga doar cineva care a pierdut pe cineva foarte drag. Mi-aduc aminte de o intamplare de-acum cateva luni, cand am intalnit o femeie imbracata cu un tricou pe care avea imprimat poza unui bebelus. Am zambit cand am vazut haioasa bluza, dar zambetul mi-a inghetat pe buze, cand mi-a spus ca si-a luat baiatul cu ea la plimbare. Murise la doar doua luni, iar in ziua aceea ar fi implinit sase luni.

Despre roscati...

Tocmai am vazut la tv o stire despre roscatii care si-au dat intalnire in Olanda. A fost o manifestare frumoasa numai cu oameni roscati si, mult dintre ei, pistruiati. Poate in anii urmatori va ajunge si David al meu la astfel de intalniri. Dar ceea ce am aflat mi-a confirmat teoria ca baiatul meu e chiar deosebit: doar 1% din populatia planetei este roscata. Ce ziceti de asta? Sa traiasca roscatul meu iubit!

P.S. Si toamna este roscata (sic), dar nu-mi place! Iar luna septembrie e trista. Dar despre tristeturile mele de septembrie, alta data.