Iepurasul bogat de Paste

Nu mai tin minte ce imi doream cand eram mica de la Iepuras...dar cred ca ceva simbolic...poate niste dulciuri. David are insa o lista intreaga, iar la nici unul din puncte nu are trecute dulciuri, pentru ca alea crede ca trebuie sa vina oricum. David vrea soricei care se joaca prin labirint, dinozauri "tebuie sa fie vezi" (adica verzi) si sa faca oua, si un robot care se transforma. Toate sunt reclame pe Disney si costa foooarte mult. Iar ceea ce este si mai grav este ca David se plictiseste in 2-3 zile de aceste jucarii. Pot sa fac o petitie pentru interzicerea reclamelor la jucarii?

Nu e o poveste trista

"Mami, am fost la tataie si i-am dus bomboane". Asa probabil mi-ar fi spus David azi daca bunicul meu, tataie cum ii spuneam toti, nepoti sau stranepoti, ar mai fi trait. Tataie insa de o saptamana nu mai este printre noi. Am promis ca nu o sa scriu prea des lucruri triste aici, dar povestea lui tataie nu e trista, pentru ca bunicul meu a trait 84 de ani ca un copil rasfatat al familiei. A avut o poveste de viata ce pare desprinsa din romanele pe care le citeam in copilarie si care m-au marcat. S-a nascut in familia unor mici industriasi din Ploiesti care a trecut printr-un sir de tragedii care au lasat semne adanci. Primii doi copii le-au murit de mici de tuse convulsiva, a treia o fata, despre care toata lumea spunea ca era foarte frumoasa si firava ca un inger, a murit la 21 de ani de TBC. Bunicul meu avea doar 9 ani atunci, iar mama lui, disperata, a hotarat sa-l protejeze cu orice pret pentru a nu-l pierde si pe el. A fost tinut in puf, nu a fost dat prea mult la scoala, ca sa nu-l "epuizeze" invatatul. Cand a venit vremea insuratoarei, mama lui a luat la colindat satele in cautarea unei fecioare de la tara, cu sange proaspat, cu bani si de familie buna, pe care sa o faca fata de oras. Bunica mea avea 16 ani, era fata de primar, orfana de mama.A fost tocmita de sotie mai ceva ca in Ciuleandra, pentru ca ea si-a vazut sotul cand parintii batusera deja palma. S-au casatorit, au avut patru fete impreuna si o casnicie de 61 de ani. Tataie a reusit apoi, pe fiecare pe rand, sa ne faca sa-l rasfatam. Era frumos, sensibil si primea orice cadou cu o bucurie pe care noi, adultii o pierdem imediat ce trecem granita copilariei. Cand eram mica, tin minte ca oriunde ma duceam trebuia sa iau un cadou pentru tataie. Era o bucurie sa-i vad fata cand ii dadeam cadoul. Dar nu eram doar eu asa, toata lumea ii facea cadouri. David, cat e el de mic, cand ii spuneam ca mergem la tataie, se ducea si lua o bomboana sau un biscuite ca sa aiba sa-i dea lui. E un lucru inexplicabil pentru ca nu tin minte ca el sa fi cerut aceste mici atentii. E curios cum vremurile au trecut peste tataie fara sa-l atinga. Comunistii l-au considerat ghiabur si i-au luat averea, lasandu-i doar casa in care a locuit toata viata. A fost apoi obligat sa se angajeze, pentru ca altfel era considerat trantor (nu mai stiu excat care era termenul folosit de comunisti pentru cei care nu lucrau). Dar de fiecare data altcineva se agita pentru el, in tinerete sotia, apoi si fetele lui. El trecea peste toate acestea fara sa-i pese. nu l-am auzit certandu-se sau jignind pe cineva. De la el am invatat sa apreciez lucrurile marunte, cum trebuie bauta elegant o cafea (in cescute mici, fierbinte si savurata). Pentru mine, saptamana trecuta a murit nu doar tataie, ci si ultimul boier al familiei mele. Sunt convinsa ca acolo, in ceruri ii invata pe ingeri sa bea elegant cafeaua.

Nimic cald

Au trecut mult prea multe zile de cand nu am mai postat aici. O perioada in care singurele clipe frumoase ale familiei noastre au fost cele cu David. Zambetul lui si prostioarele lui sunt cele care ne-au readus pe linia de plutire. Viata noastra a fost ca vremea: friguroasa, cu multi nori, viscol si noroi. Speram intr-o primavara vesela cu mult soare. Ceea ce va dorim si voua. Revenim cu primii ghiocei adevarati...

Si Anul Nou

Anul nou l-am petrecut la munte, la Bran. Din pacate, fara zapada. David insa a stiut sa se distreze si in noroi...Una peste alta, anul nou a inceput si speram sa aduca lucruri mai bune decat cel vechi. La multi ani!

A venit Mosu

David, mama si Mosul

Zapada pentru suflet

Astazi a nins toata ziua si a reusit sa impatureasca Bucurestiul asta gri si imbacsit intr-un alb stralucitor. Mai bine e ca am senzatia ca zapada a cazut si peste sufletul meu si desi senzatia ar fi fost normal sa fie de rece, a reusit sa-l incalzeasca.
-Iubesc zapada asta pentru ca mi-a dat curajul sa-i spun ”Bun venit!” Stefaniei, finuta mea micuta, care s-a grabit sa vina pe lume prea firava pentru o existenta zbuciumata ca a noastra. Simt ca zapada asta ii va da putere sa lupte, sa vrea sa ramana aici cu noi, sa fie rasfatata si iubita, sa traiasca dezamagirile si tristetile inscrise in destinul ei.
- Iubesc zapada pentru ca ma ajuta sa-i spun ”La multi ani!” sotului meu, pe care-l invidiez ca nu a uitat sa-si doreasca si sa se bucure ca un copil, si peste care anii au trecut frumos, fara sa-i altereze simturile si mintea. Imi doresc sa ramana asa, iar peste zeci de ani, sa poata sa fie pentru mine aceeasi persoana care stie sa vada si ochiul care plange si cel care rade. Imi doresc ca sentimentele noastre sa fie neschimbate si sa stim sa facem dezastre din nimicuri si sa trecem sprijinindu-ne unul de altul peste marile greutati, pentru ca asta e farmecul casniciei noastre.
- Iubesc zapada care-l face fericit pe David, care daca ar fi putut ar fi stat azi toata ziua afara fara sa-i pese de frig. Abia astept ca sambata sa mergem la sanius si sa facem ingeri in zapada.

In cutia cu amintiri

Am o pofta nebuna sa rascolesc in cutia cu amintiri, sa privesc fotografiile mai vechi sau mai noi si sa retraiesc clipele minunate imortalizate in ele. Nu stiu de ce, pentru ca nu am nici un motiv anume ca sa ma intorc in trecut tocmai acum. Sau poate ca am, pentru ca in ultima vreme am fost prea ancorata in prezent (in politica, in criza, in problemele celor de langa mine) si mintea mea simte nevoia unei evadari. Eu si Ciprian obisnuiam sa luam o pauza de visare: sa imprastiem fotografiile pe masa, sa ne distram uitandu-ne la ele si sa ne amintim momentele in care au fost facute.. Nu am mai facut asta de mult, poate si pentru ca pozele noastre din ultima perioada nu mai sunt pe hartie. Si asta e rau, pentru ca au alt farmec asa, decat sa le privesti in calculator.
Oh, ce ocupati am devenit! Cand ne facem timp sa visam cu ochii larg deschisi?